Folosesc umorul ca un mecanism de apărare și nu pot să mă opresc

Nu am observat nimic până când am fost la înmormântarea bunicii mele când aveam 13 ani. Unul dintre frații și verișorii mei s-au adunat în jurul nostru pentru a spune la revedere și de nicăieri, am comentat pe rujul din dinți. Numai doi dintre ei au râs și restul s-au uitat la mine în necredință. Mai târziu, am fost chastisată de mama mea pentru lipsa de respect, dar i-am spus că nu pot să o ajut, că au ieșit doar cuvintele. De atunci am făcut lucruri asemănătoare.

În creștere, m-am simțit întotdeauna diferit de alții. Nu aveam nici un motiv, dar nu m-am gandit niciodata ca oamenii sa ma placa. Eu eram copilul ciudat singur pe leagănele terenului de joc vorbind cu ea însăși și dacă cineva încerca să mă apropie de mine, mă temeam prea mult că m-aș fi jenat să spun ceva. Am încercat să mă angajez cu colegii mei, dar am fost incredibil de timid. Am descoperit că singura modalitate în care m-am simțit confortabil într-un cadru de grup a fost dacă aș face pe oameni să râdă. Câteodată m-am distrat de mine, uneori mi-aș face o glumă la situația generală, dar m-am făcut ușurarea comică și atunci am început să simt ca și cum aș fi aparținut.

Ma ajutat să depășesc o mare frică. Fiind un introvertit, am contribuit la necazurile pe care le-am făcut prietenilor. Situațiile sociale sunt adesea puțin ciudate și, indiferent de ceea ce fac, mă încurc într-un fel. Urăsc atenția, este unul dintre lucrurile mele cele mai puțin favorizate de pe pământ. Rîzînd la orice mișcare în care m-am trezit, am reușit să depășesc sentimentul morții de a mă concentra asupra mea ori de câte ori am făcut ceva neobișnuit sau nebun. M-am ajutat să fac față și știu că a fost singura cale prin care am reușit să trec prin adolescență. Fără umorul meu nu aș fi supraviețuit.

El ușurează starea de spirit atunci când lucrurile devin prea grele. Acum, când sunt crescut, lucrurile s-au schimbat puțin și sunt capabil să tratez mult mai bine situațiile grave. Îmi place să vorbesc lucrurile, fie că este vorba de prieteni sau de familie sau chiar de la locul de muncă, dar dacă conversația începe să devină descurajantă, umorul iese. Nici măcar nu o pot controla, este ca și cum ar fi un răspuns natural într-o astfel de stare. Din fericire, a fost bine primit de cele mai multe ori și mi sa spus chiar că este o ușurare binevenită. Știu că nu va fi întotdeauna cazul, așa că încerc să fiu la fel de conștient.

Nu mi-e teamă să mă confrunt cu lucrurile grele. Aceasta este o întrebare ce primesc foarte mult. Răspunsul meu la asta nu este absolut. Doar pentru că nu mă confrunt cu ea în acest moment nu înseamnă că o împing în jos și se compartmentează. Am o modalitate specifică de a trata stresul și momentele grele care funcționează foarte bine pentru mine. Pot să vorbesc prin asta cu prietenii apropiați, cu familia sau cu cineva cu care am o relație.

Uneori prefer să vorbesc chiar cu mine și să trec scenarii în capul meu. Înțeleg că oamenii nu pot fi de acord cu metodele mele particulare, nici măcar nu înțeleg metodele lor, așa cum nu înțeleg de ce nu folosesc umorul în momente dificile. Tot ce pot să fac este să-mi explic cât mai bine posibilul, dar încerc să nu-mi fac griji pentru ceea ce cred alți oameni la fel de mult. Trebuie să fac ceea ce este bine pentru mine.

Acestea fiind spuse, nu vreau să jignesc pe nimeni cu alegerea mea de timp când sunt amuzante. Din păcate, există momente în care am fost în afara liniei și a trebuit să-mi cer scuze. Nu toată lumea are același simț al umorului și poate sfârși prin împingerea oamenilor dacă nu sunt atent.

În cele din urmă, mă protejează. Chiar dacă sunt peste sentimentele mele de a vrea oamenii să se apropie de mine, totuși, fiind frică să-i las înăuntru, ultimul lucru pe care îl vreau este să-i fac să fie mai îndepărtați. Mi-aduc tehnicile, în acest caz, sunt un gust dobândit și deși nu mă pot ajuta întotdeauna, trebuia să fiu conștient de cine este în jur, ca să pot încerca tot ce pot pentru a nu face lucrurile să se înrăutățească pe nimeni. Pot însă promite că intențiile mele sunt întotdeauna bune.

Râsul este într-adevăr cel mai bun medicament. Cred că, deși unii nu pot aproba simțul miraculos al umorului (cum ar fi unii din familia mea la înmormântarea menționată mai sus a bunicii dragi), există unii care o obțin și au nevoie de ea. Dacă reușesc să aduc un zâmbet sau un pic de lumină unei persoane care se ocupă de ceva greu, atunci mă simt bine și vreau să continui asta. Am descoperit că râsul este grația mea de salvare prin multe vremuri îngrozitoare și vreau să o plătesc cât mai bine.