Nu am nici o problemă dând dragoste, dar este foarte greu pentru mine să o accept
Când am o relație, mi-am acordat atenția de 110% partenerului meu. Arătându-i pe cineva pe care-i iubesc, se simte foarte natural pentru mine, dar dintr-un anumit motiv, când o arată, nu pot accepta.
Am fost așa de atâta timp cât îmi amintesc. Nu este nimic nou. Întotdeauna mi-a fost greu să accept iubirea. Când eram mic și mama mă îmbrățișa, tocmai m-am simțit limpede, de parcă nici nu am putut să o iau. Chiar și până în ziua de azi, oamenii vor comenta cum mă încurc când intră pentru o îmbrățișare. Este ciudat, dar este o reacție naturală pe care nu o pot controla. Știu că va trebui să trec peste el pentru a avea o relație de succes, dar nu prea știu cum.
Relațiile mele romantice se simt întotdeauna dezechilibrate. Relațiile nu mi-au fost niciodată ușoare și am început să-mi dau seama că motivul pentru care nu par să se descurce niciodată este că partenerul meu simte că nu sunt total deschis să-mi accept iubirea. Voi fi primul care va spune "te iubesc" și îmi va face sentimentele cunoscute, dar el trebuie aproape să mă urmărească fizic pentru a face același lucru.
Întotdeauna mi se pare că mă găsesc singur. Partea tristă despre asta este că, deși îmi dau dragoste cu pumnii, mereu par să sfârșesc singură atunci când am nevoie cel mai mult de oameni. Sunt întotdeauna primul care să-i consolez pe un prieten atunci când au nevoie de el, dar foarte rar mă mai aduc în vreun fel acea atenție. De ce aș fi atunci când mă comport ca și cum nu vreau sau nu am nevoie de ea?
Se pare că există un bloc permanent care mă împiedică să accept. Indiferent cât de multe meditații de deschidere a inimii fac eu și câte afirmații "accept iubirea" spun că există o barieră permanentă care mă împiedică să accept iubirea pe deplin. Modul în care obișnuiam să mă înfurii când mama mea mă îmbrățișa se mai întâmplă în viața mea adultă. Este nevoie de o persoană cu adevărat încrezător să fie cu mine pentru că eu sunt speriată în mod inerent de a fi iubită, ceea ce este un lucru ciudat să simți când te gândești la asta. Cui i-ar fi frica de un lucru pe care toata lumea il vede? Eu, cred.
Am văzut dragostea folosită ca instrument de manipulare. Din anumite motive, am sentimentul că atunci când cineva arată dragoste față de mine, mai ales un tip, încearcă să scoată ceva din mine sau vine dintr-un loc rău. Cine știe de unde provine acea frică inițială, dar este ca un mod permanent de gândire pentru mine.
Le-am pus adesea pe alții înaintea mea. Sunt genul de persoană care ar face orice pentru cineva la care mă interesează. Sincer, spune-i și sunt acolo. Ori de câte ori cineva plânge sau supără sau are nevoie de cineva, este întotdeauna eu. Când am nevoie de cineva, sunt lăsat în pace. În realitate nu există nici o modalitate de a trăi.
Pentru mine dragostea era mereu condiționată. Când eram mai tânără, părinții mei aveau toate aceste reguli pentru casă și uneori mă tem că dacă nu urmau regulile sau era "rău", nu m-ar iubi. Din acest motiv, am ideea că singura modalitate prin care merită iubirea este dacă sunt o persoană PERFECTĂ. Desigur, nimeni nu este perfect, așa cum are sens chiar asta? Este imposibil.
Oamenii pot profita cu ușurință de mine. Este regretabil, dar cred că oamenii întotdeauna presupuncă voi fi acolo și când nu sunt persoana generoasă, iubitoare pe care o cunosc eu, ei mă lasă ca un cartof fierbinte. Îmi sacrific o mulțime de fericire pentru a face pe alții fericiți, dar mă abandonez complet în acest proces. Ar trebui să nu mai fac asta.
A da dragoste în siguranță, dar acceptarea dragostei este periculoasă. De când este iubit periculos? Păi, am simțit asta de când îmi amintesc. Nu contează cu adevărat ce formă are nevoie, fie că este vorba de afecțiune fizică, de un compliment, de un dar etc. Se simte înfricoșător pentru mine și chiar nu știu cum să depășesc acea frică.
Cred că pur și simplu nu cred că merit să fiu iubită. Când o fierb în jos, motivul real din spatele inabilității mele de a accepta dragostea este că eu doar nu cred că eu merita a fi iubit în același mod ca și ceilalți oameni. Cred că eu sunt excepția, ca singura mea slujbă este de a da și, dacă oamenii dau înapoi, că nu ar trebui să obțin un astfel de tratament. E cam încurcat când mă gândesc la asta.
